În afară de prima lună de viață, Minu a fost mereu sub greutatea ideală. În primul an nu a reușit să ia nici măcar 5 kg în plus față de greutatea de la naștere. Stiam că după împlinirea vârstei de un an, copiii au o perioadă în care nu prea mănâncă. Mă stresa gândul că ar putea fi și mai urât capitolul ăsta. O alăptam, dar aveam tendința să insist prea mult să manance solide.
Am avut o perioadă în care îi puneam desene ca să mănânce „bine”. Ce înseamnă bine? Nici acum nu știu. Ideea e că am renunțat repede la metoda asta de a deschide gura hopnotizată fiind de imaginile fascinante pe care le vedea doar când mânca.
M-am oprit la timp
Poate pentru că abia ieri am fost și eu copil și retrăiesc cu emoție fiecare masă. Fiecare nod în gât pe care îl simțeam când trebuia să îmi cer voie să nu termin tot din farfurie. Într-o lume în care bunăstarea părea a fi direct proporțională cu greutatea, în care credința generală era „mândră, grasă și frumoasă”, parintii mei erau probabil complexati de greutatea mea și a surorii mele. Eu eram cât de cât int grafic, dar sora mea era tare slăbuță. Cred că de aici inflexibilitatea lor în ceea ce privește alimentația.
Ce ați făcut cu mâncarea?
Țin minte perfect o zi de vară în care mă jucam în fața blocului. Eram mult prea absorbită de joacă pentru a-mi aminti că nu mâncasem nimic timp de 8-9 ore, cât mami era la serviciu. Sora mea își amintise. Nu să mănânce ci să scape de mâncare. S-a dus sus, a deschis ușa cu cheia clasică de la gât, a luat mâncarea și a dus-o direct la gunoi. Nu în coșul de gunoi, ca să nu „lase urme”, ci la ghena din curtea blocului. Văd și acum fetița care ieșea din bloc cu ceva în mână. Habar n-aveam ce face. Eram prea fascinată de joacă.
Venirea mamei acasă era un prilej de bucurie de fiecare dată. Și s-a pus scumpa să facă o supă de cartofi cu afumătură. A terminat-o și ne-a pus în farfurii la răcit. Eu am început să mănânc așa fierbinte.
Atunci a început distracția.
„Frige, las-o la răcit!” Dar eu continuam.
„Spuneți sincer, ați mâncat azi? Ce ați făcut cu mâncarea?”
Sora mea a povestit totul. Eu eram prea ocupată să mănânc.
În timpul școlii, aveam adesea surpriza să-mi găsesc acasă în ghiozdan sandwichul neatins. Pur și simplu uitam că nu am mâncat. Și ca să nu aibă și mami surpriză, îl puneam în pupitrul cu cărți. Acolo, în depozitul de sandwich-uri neatinse găseam la sfârșit de săptămână când făceam curățenie, chestii de culori dubioase și mirosuri oribile. Mi-ar fi plăcut să am curaj să recunosc că nu le mănânc, dar îmi era frică de reacția părinților mei. Poate am fi avut cu toții de câștigat dacă nu le ascundeam: eu nu mă mai chinuiam să găsesc soluții de a le ascunde, iar ei nu ar fi avut o cheltuială în plus.
Nu vreau copii care să mănânce de teamă sau să mă mintă
Am înțeles că soluția nu era să fiu absurdă. Da, adesea se întâmplă să mă enervez dacă abia mănâncă. Dar vreau să știe că dacă se răzgândește, o aștept, iar dacă nu, am speranța că vor veni și vremuri mai bune.
Problemele de alimentație sunt frecvente în ziua de azi
Nu vorbesc despre copiii care nu mănâncă, ci despre adulții care nu mănâncă. Sau mănâncă prea mult. Despre mâncatul a cărui singur scop este ascunderea unor suferințe, nu se prea vorbește. Eu am ajuns abia acum să recunosc că am o problemă la acest capitol. Și cred că mi se trage din oroarea cu care mai acceptam încă o lingură…
Lasă un răspuns