Ști momentul ăla când te uiți în ochii lui ca să mințiți la fel de față cu Ea? Cu Ea-ua lui de acum. Nu că ar fi mare lucru de mințit, dar îi cauti privirea ca nu cumva sa spui mai mult decât ar trebui Ea să audă. Zici tu un cuvânt, completează el două, îl aprobi, mai zici tu ceva și tot așa. Apoi îți faci cruce cu limba și prinzi un moment bun să schimbi subiectul.
No, acuma n-am avut în ochii cui să mă uit. Nici cu cine să mă sfatuiesc din priviri. Eram doar eu cu Minu și cu întrebările ei. Nu că era nu știu ce de mințit, dar sufletul meu zgândărit de întrebări zicea că Minulica mea nu e pregătită să știe tot. Defapt, sufletul cred că mă minte. Cred că el e cel nepregătit să spună adevăruri, pentru că încă îl dor.
„-Tu din burtica cui ai ieșit, mami?
– Din a lui Buni.
– Și tati?
– Și tati.
– Din a cui burtică?
– Tot din a lui Buni.”
A ieșit ceva de genul că eu cu taică-său am fii frați. Nu asta vroiam, dar nu știam cum să o întorc.
„-Hai mai bine să îți povestesc cum s-au căsătorit mami cu tati!.. Mami o avut o rochiță albă de-aia de prințesă……..”
Încercam să mă scot, să nu spun prea multe, să nu ajungem să discutăm despre moarte. Doar că mai rău am încurcat povestea.
„-Dar eu unde eram?”
-Pai…nu erai. După aceea ai apărut la mami în burtică și după aceea ai iesit de acolo.
-Ba da eram! M-ați lasat singură acasă și nu m-ați dus cu voi!
-Nu puiule. Cum să te lasăm singură? Hai că-ți arăt mâine poze de la nuntă și-ți explic…”
Am învârtit-o rău. Ea o ținea pe a ei. Am repetat, am explicat. Degeaba.
Deja nici eu nu mai știam ce zic și cât din ce scot pe gură e minciună. Era ora de somn și tare îmi doream să terminăm discuțiile, preferabil cu un somn profund (al ei) și cu liniște pentru mine.
O, da… Uitasem că nici eu nu sunt pregatită să văd pozele de la nuntă. Și cu atât mai puțin să fiu întrebată cine e tati. Nu, nu pot, deși la urma urmei ce-i asa de greu sa vorbesti despre moarte? Poate că nu-i greu, dar mie îmi este.
Citeste si: „Nu ai tata?”
Of, revino-ți Anca!
Da, o să-mi revin. Până atunci, mi-ar fi comod să-mi pun o mască și să pretind în fața tuturor că am răspunsuri potrivite și răbdare din belșug pentru copiii mei. Aș putea vorbi despre prăjituri fără zahăr și mâncăruri sănătoase pe care le devorează micii mei. Despre ce magie fac ca ai mei pui să fie mai cooperanți. Dar nu. Nu pot. Blogul ăsta e pentru mine. Să mă vindec. Să învăț să mă iubesc chiar și atunci când nu văd motive. Să țin fruntea sus chiar și atunci când perfecții din jur mă arată cu degetul.
Voi vorbi cu Minu despre moarte. Dar, rămân totuși la „mi-e greu” pentru că nu știu cum să-i spun fără să fie foarte marcată.
Pentru că moartea e o plecare „dincolo”, dar nu pot să-i spun asta pentru că ar implica întoarcere. O întoarcere mult așteptată, dar fără rezultat.
Pentru că moartea e hotărârea lui Dumnezeu, dar nu pot să o prezint astfel pentru că ar veni probabil cu revoltă: „Cum să-l iubim pe Dumnezeu, din moment ce el ne face așa ceva?”
Moartea nu poate fi nici somn, pentru că astfel poate apărea frica de a adormi.
Moartea nu poate veni însoțită de ideea „a fost bătrân”, pentru că nu am apoi cum să-i explic că verișoara ei nu mai este. Și la urma urmei, cât de bătrân e un bătrân?
Totusi, punctul acesta de vedere mi se pare interesant:
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns