Anca Munteanu • Minu Busy Box & Postpartum Doula
Prima dată, am auzit întrebarea aceasta în mintea mea când Bebe era mic mic în burtică. Mă stresa gândul că nu o să mă descurc cu doi copii, unul mai mic decât celălalt.
Mai aud și acum întrebarea. În jur (și nu înjur). Mintea mea s-a lămurit. Răspunsul meu e și scurt și complicat: [Read more…] about E greu cu doi copii mici?
Știu că de Paște „se poartă” activitățile cu ouă și cu iepurași. Voi prezenta niște activități cu ouă pe care le-am făcut de curând, cu mențiunea că așa cum nu doar de Paște gătesc, nu doar acum că se apropie aceasta sărbătoare, facem activitățile de mai jos.
Jucăriile au rolul lor în dezvoltarea copiilor, însă adesea copiii își doresc să se implice în ceea ce facem noi, ar vrea și altceva decât plastic care cântă, ceva mai interesant. Pentru mine, mama ar fi mai comod [Read more…] about 10 activități cu ouă pentru toddleri
Ar fi fost prea frumos să vină barza. Și eu doar să stau cu privirea și cu brațele pregătite să-l prind pe Bebe. Doar că nu barza mi-o făcut copil. Așa că, Bebe nu a venit pe sus, ci aproape PE JOS. [Read more…] about Vine barza?!
Vi s-a întâmplat să vă întrebați oare ce face copilul de stă așa cuminte? V-a trecut prin minte acel „prea cuminte stă, oare ce lucră?” Mie da. De mai multe ori. O dată eram în bucătărie și prea era liniște. Mă duc la ea să vad ce „lucră”. Până am ajuns la ea, am întrebat-o: „Ce faci de stai pe silențios? „În timp ce se juca, mi-a răspuns [Read more…] about Copiii noștri merită: prezumția de inocență
Să mergi afară cu doi copii e o adevărată provocare. Păpat 1, păpat 2, schimbat1, schimbat 2, c…at 1 sau 2, spălat 1 sau 2, schimbat, jucat 2, vomat 1, schimbat 1…. Gata. Adică, gata ruptă mama. No, bun. [Read more…] about Vrea în Manduca! Super! Și Bebe???
Ba da! Am tată. Doar că este în Cer. Dar îl simt mult mai prezent decât își simt alții tatăl.
Întrebare idioată, spusă fără reavoință. Dar răspunsul meu este: AM.
Poate nu mai sunt lângă noi. Sau poate nu au fost niciodată. Dar toți avem părinți! [Read more…] about Nu ai tată?
Ieri, două liniuțe îți zâmbeau pe un test. Poate după lungi așteptări. Poate, fără să îți dorești asta. Azi puiul tau din burtică, îți amintește cu câte un picioruș jucăuș că mai e puțin și vă întâlniți.
E poate cea mai importantă. E una ce ai așteptat-o 9 luni. Una emoționantă care vine la pachet cu temeri:
Una care vine la pachet cu dor. Cu nostalgia perioadei în care te-ai simțit graviduță frumoasă. Dar, cred eu cel mai important, [Read more…] about Marea întâlnire
Faptul că uneori Minu are o mamă calmă, iar alteori una furioasă, mi-a dat de gândit.
Oare cum se face că sunt zile întregi, dacă nu chiar săptămâni în care nu strig și am câte o zi în care mă înfurii de mai multe ori?
Am ajuns la concluzia că in ecuația asta există mai multe variabile. Acum, că am prins ideea, am încercat să identific variabilele. Iar acestea cu cât sunt mai bine hrănite, cu atât mai tare îmi fac viața amară. [Read more…] about Și noi ce mai păpăm? spune Furia entuziasmată.
O priveam și o vedeam superbă. Nu îmi venea să cred că am avut vreo implicare în crearea acestei făpturi prețioase.
A fost greu când era bebeluș. A fost al naibii de greu. Dar stângăcia mea, alăptarea dificilă, depresia postnatală, oboseala se diminuau pe zi ce trecea. După ce a umblat și a vorbit, situația s-a îmbunătățit considerabil. Deja îmi era comod să-i fiu mamă.
Știam că dacă mai stau mult, cu cât trăiesc mai mult comoditatea de a fi mămica ei, șansele să rămână singurul nostru copil, cresc. Nu vroiam asta.
Am visat întotdeauna să am mai mulți copii. Doar că, după bebelușul-Minu, mă cam temeam.
În momentele de nebunie frumoasă, îmi ziceam că nu poate dura la infinit situația dificilă. [Read more…] about Cu ea: minunat. Cu ei: perfect!
Înainte să o nasc pe Minu, să stau acasă doi ani în concediu de creștere a copilului mi se părea o eternitate. Credeam pentru prima dată că timpul va fi aliatul meu. Aveam în minte tot felul de planuri și o groază de idei de activități.
Dar m-am trezit cu un bebeluș mic cu care nu prea ştiam ce să fac, nedormită, nemancată, nespalată, cu casa întoarsă.
Dimineața mă rugam să treacă o dată ziua şi să îmi crească copila mare.
Mi-au fost ascultate rugăciunile. Timpul a trecut uimitor de repede.
Am stat doi ani în concediu de creștere a copilului. Și adevărul e că stăteam.
[Read more…] about Ăsta da CONCEDIU…
Am plecat din Satu Mare în urmă cu 12 ani. Totuși, fascinația Clujului nu mi-a șters din suflet orașul care va rămâne al meu pentru totdeauna.
Atunci aveam visuri mărețe, iar micul oraș uitat de lume nu era în planurile mele. O fi fost un foc de moment? Nu știu.
Mi se întâmplă adesea, să mă simt mândră de sătmărenii mei. E ciudat și inexplicabil cum mă simt. E ca și cum aș avea vreun merit în toată povestea. În succesul lor. Dar nu am.
În ultima săptămână, cazul puiului Dragoş m-a răscolit. [Read more…] about Satu Mare fii mereu ocrotit de Dumnezeu, fiindcă ai oameni frumoși!
Că ți-am ieșit în cale. Că mi-ai ieșit în cale. Că ne-am intersectat.
Că fetița ta poate, deși e mai mică, iar a mea nu.
Că am foat nevoită să plec de la locul de joacă ca să nu ne certăm.
Că m-ai întors pe dos, deși soarele îmi șoptea că e o zi fantastică…
Și nu o dată, copila mea a fost servită cu ce mâncau alți copii pe afară. Mă bucur, pentru că o știu pofticioasă. Dar dacă eu spun că nu are voie, atunci nu are voie!
Sunt mama care nu e deranjată de împărțirea unei singure sticle de apă între doi copii însetați. [Read more…] about Sunt absurdă. Îmi pare rău!
Zilele acestea am văzut mai multe cazuri de copii bolnăviori.
Mă gândesc la dințișorii ei, apoi la alergie… După aceea la el, la bebelușul perfect doar pentru mine, nu și pentru lume.
La cum mi-ar spune o mămică de copil bolnăvior să las deoparte furia și să îi savurez. Să îi văd frumoși, desi furia îmi șoptește altceva.
La mămicile cu ochi triști. La cât de mult şi-ar dori să aibă ce am eu. La cât de fericite ar fi ca al lor copil să se ridice din pat și să alerge în direcția opusă pe stradă. [Read more…] about Sunt fericită cu ceea ce alții nu au
Am prins vreo 60 de „schimbări de oră”. Niciodată nu am știut când și cum se trece la noua oră. Mami se ocupă să îmi amintească, însă întrebarea mea veșnică este: „dormim mai mult, sau mai puțin?”.
Se pare că anul acesta, trecem la ora de vară pe 27 martie. Ca să fie mai pe înțelesul meu, dormim mai puțin.
Cel puțin o săptămână sunt buimacă. Pentru că șmecheria asta cu ora ne dă peste cap bioritmul. Al nostru. Iar pe copii…. of… ce îi mai zăpăcește… Copiii sunt mult mai afectați decât noi de schimbarea orei. Mă refer aici mai ales la somn. [Read more…] about Ne încurcă trecerea la ora de vară?
Cum spuneam aici, cred în educația Montessori.
Maria Montessori spunea că simțurile copiilor sunt porți spre descoperirea lumii, iar materialele create în acest scop sunt cheile acestora. Totodată zicea că mâna este defapt o unealtă a creierului.
Copiii absoarb cele mai multe informații în primii trei ani din viață, iar învățarea se face fără efort.
Rolul adultului este de a sprijini dezvoltarea naturală a copilului.
Experiențele senzoriale nu dezvoltă doar organele de simț (ochi, urechi, nas, limbă și piele), ci ajută și la înțelegerea mediului înconjurător.
Țin minte perfect cum, copil fiind am umplut o mănușă chirurgicală cu nisip. Împreună cu sora mea și cu o verișoară am agățat-o de un băț, am scos-o pe geam și fiecărei persoane care trecea pe acolo îi ziceam: „dați mâna cu mine!”. În spatele ideii proaste de a speria lumea cu mâna ciudată, stătea fascinația noastră legată de ceea ce simțeam când o atingeam. [Read more…] about Activități senzoriale cu baloane și pernițe
„Vezi? X-ulicuță o terminat repede de mâncat. Și o mâncat tot! Tu, ce faci?”
Funcționează chestia asta. Pe moment. Copilul meu se va strădui să ajungă „la nivelul” lui X-ulicuță. Și între două înghițituri îi va urla sufletul în el: „sunt un copil rău”, „ce mă enervează X-ulicuță ăsta”, „îl prind eu odată și i-o întorc”, „de ce tot timpul trebuie să fac ca X-ulicuță?”, „mami nu mă iubește”, „ce are X-ulicuță ăsta de o fascinează pe mama?”, „zici că X-ulicuță îi copilul ei, nu eu”.
Îmi sună cunoscute toate afirmațiile acestea, pentru că mai ieri îmi sunau și mie în cap. „Da’ Cutarică ce nota o luat?” [Read more…] about De ce nu o compar cu nimeni?
Ne-am pus în pat. Eu, cu speranța să adoarmă cât de repede. Minu avea alte speranțe… Ea vroia ciocolată.
La vremea respectivă, gustase o singură dată ciocolată. Noi am ferit-o de bunătatea dulce până de curând, când am găsit ciocolată fără lapte (ea fiind alergică).
S-a pus pe mâncat. Îmi dădea și mie. Au apărut în scenă încă doi copii pofticioși: un „bețel” și o „fiță”. Doi prieteni imaginari.
Mă topeam când o auzeam: „ioi cupă mami, ale coază” (scuipă mami, are coajă). Și mai zicea câteodată „Hmmm, bunatate!” Apoi, îi servea și pe prietenii ei. [Read more…] about Ciocolată ca-ntre fete
Fac parte din generația copiilor disciplinați. Cu rușinea… Se zice că suntem o generație de oameni bine educați. Mă uit în oglindă, apoi în jurul meu.
Și mă întreb oare cât de defecți emoțional suntem, sau cât de bine ne-am ascuns adevarata față, doar să nu se rușineze cu noi? Doar să ne simțim acceptați…
Rușinea funcționează în contextul altei emoții: teama. Teama de a nu fi iubiți. Teama de a fi respinşi.
Rușinea vine la pachet cu umilința. Cu capul lăsat și cu distrugerea stimei de sine.
[Read more…] about Cum? Rușinea ne educă?
Stiți sentimentul ăla tâmpit pe care îl trăieşti când un şiroi de lacrimi te amenință că țâşnesc din ochii tăi?
Iar tu îți faci vânt cu mâna în speranța că se vor evapora sau vor mai sta puțin acolo, înăuntru?
Pentru că te-ar durea şi mai tare să ți le vadă copilul şi să mai şi auzi „pânge mami”.
Sau pentru că eşti în autobus şi nu e frumos să te manifeşti astfel în public.
Dar se întâmplă să se adune multe. Sau mai bine zis, să se întâmple ceva care se adună peste vechile întâmplări „nerezolvate”.
Pentru că recent am învățat să plâng şi am înțeles cât de mult mă ajută. Întâmplător… [Read more…] about Și mami plânge câteodată
În afară de prima lună de viață, Minu a fost mereu sub greutatea ideală. În primul an nu a reușit să ia nici măcar 5 kg în plus față de greutatea de la naștere. Stiam că după împlinirea vârstei de un an, copiii au o perioadă în care nu prea mănâncă. Mă stresa gândul că ar putea fi și mai urât capitolul ăsta. O alăptam, dar aveam tendința să insist prea mult să manance solide.
Am avut o perioadă în care îi puneam desene ca să mănânce „bine”. Ce înseamnă bine? Nici acum nu știu. Ideea e că am renunțat repede la metoda asta de a deschide gura hopnotizată fiind de imaginile fascinante pe care le vedea doar când mânca.
Poate pentru că abia ieri am fost și eu copil și retrăiesc cu emoție fiecare masă. Fiecare nod în gât pe care îl simțeam când trebuia să îmi cer voie să nu termin tot din farfurie. Într-o lume în care bunăstarea părea a fi direct proporțională cu greutatea, în care credința generală era „mândră, grasă și frumoasă”, parintii mei erau probabil complexati de greutatea mea și a surorii mele. [Read more…] about Mănânci sau te-ndop eu?
Minu e afectată de apariția lui Bebe în viața noastră. Tânjește după atenția mea, pe care acum e obligată să o împartă cu frate-său. E mult de povestit, o sa revin cu detalii în curând.
Ideea e că sâmbătă am mai facut un pas în relația noastră. Am participat la un program educațional care ne-a fascinat pe amândouă. [Read more…] about Învățăm despre valori și ne reconectăm
Știrea de ieri despre educatoarea din Timiș care nu are să-şi reproșeze decât că vorbește prea tare, m-a revoltat. Eu, spre deosebire de ea, mi-am auzit gândurile vulgare pe care simțeam nevoia să le verbalizez. Când furia ne invadează mintea, nu mai gândim normal. Am respirat profund. Așa cum o îndrum și pe Minu să facă atunci când apare această emoție.
Gândurile mele au început încet să ia o altă turnură. Am început să mă văd, înainte să înjur.
Suntem obișnuiți să aruncăm cu pietre înainte să ne uităm la noi. [Read more…] about De ce nu te bate?
Cred că sunt alta față de Anca ce eram în urmă cu doi ani
Am citit mult, mi-am ascultat instinctul și copiii. Îmi place ce văd azi la mine. Deși există și excepții.
Cred că am menirea de a crește copii sănătoși sufletește, nu doar trupește.
Cred că dacă îmi ascult copiii, voi alege varianta ideală.
Cred că felul copiluluI de a se comporta e un simptom
Treaba mea e să identific cauza și să acționez la nivelul acesteia.
Cred în joc
Și că defapt copiii încearcă să se vindece prin joc. Am învățat să ciulesc urechile când Minu se joacă cu prietenii imaginari și am conștientizat dureri neverbalizate până atunci. [Read more…] about Idei în care cred
„-Aveți posibilitatea faceți un tort care să nu conțină produse lactate?
-Doamnă, noi nu folosim lapte la torturi!
-Dar nu mă refer doar la lapte.
-Da la ce?
-Smântână, frișcă…
-Frișca ce o folosim e vegetală!
-Bine. Dar de exeplu frișca Hulala conține proteine din lapte, iar organismul fetiței mele nu le tolerează.
-Știți ceva? Sunați în altă parte!”
Așa a decurs convorbirea telefonică cu cei de la Cofetaria Steaua. Auzisem că produsele lor nu ar vedea untul. Poate nu m-am exprimat bine, însă așa am hotărât să fac eu singură tortul de care aveam nevoie.
Credeam că îmi va ieși o „tentativă de tort”, însă preferam varianta aceasta, având garanția că nu îi va determina Minucăi reacție alergică.
Am ales să fac Amandină dupa rețeta Savori Urbane. [Read more…] about Tort de casă, gustos ca cel de la cofetărie!
Rar, dar se întâmplă să prefer să nu fiu mamă. Mai bine zis, să nu îi fiu eu mamă.
Nu atunci când mă trezește cu noaptea-n cap.
Nici atunci când nu mănâncă cât aș vrea eu.
Nici atunci când joaca în bălți i se pare distracția maximă.
Nici atunci când are nevoie de brațele mele, deși Bebe stă și el acolo.
Nici măcar atunci când mă înnebunește cu o mie de întrebări.
Când o trag în jos. Când mă abat de la țelul meu de a crește o fetiță sănătoasă emoțional.
Mi se întâmplă să mă enervez…mai ales în ultimul timp. De când a apărut și Bebe în casa noastră. Pentru că ea e afectată de schimbare. Pentru că e mai dificilă în condițiile în care simte că îi e amenințată poziția în sufletul și în brațele mele. Pentru că în loc să am tot mai multă rabdare, am mai puțină. Deobicei sunt în grafic. Însă se întâmplă să am o atitudine oribilă. [Read more…] about Când prefer să nu îi fiu mamă
În 24 de ore am fost întrebată de două persoane dacă mă simt bine. Dacă am probleme. Pentru că articolele de pe blog asta șopteau.
Pentru că mai fericită decât acum nu știu dacă am mai fost vreodată.
Aici poate că se vede altceva. De ce? Pentru că am și eu nopți albe, oboseală acumulată, frustrări, temeri. [Read more…] about Uneori mi-e greu, dar sunt fericită!
Mă uit la el cu drag, cu inima împlinită că e al meu bebelușul ăsta perfect. E… prețios. E cel mai prețios băiețel al meu. Și va rămâne așa în sufletul meu pentru totdeauna. Chiar și atunci când va fi al meu, dar nu va fi al meu. Va fi al iubitei sau al soției lui.
Nu mă gândesc cu tristețe că vor veni și vremurile acelea, ci cu speranță. Poate cu un nod în gât, pe care sper să nu îl verbalizez niciodată în fața lui.
Va pleca la căsuța lui și își va face o familie. E normal să fie așa. Și chiar dacă l-aş ține strâns în brațe pe vecie, îi voi da drumul să plece din brațele mele când își va dori el asta. El e al meu, dar nu e al meu. E al lui. Și, deși voi avea tendința să mă împotrivesc, ți-l voi da. Ba nu ți-l voi da. Că nu-i al meu. Va pleca el singur când va simți că e momentul.
Draga fiului meu, ia-l în brațe de câte ori va dori! El nu îți va cere asta pentru că e răsfățat. Îți va cere asta când se vor aduna prea multe. Lasă-l să plângă, dar nu fi indiferentă lacrimilor lui. Va vrea doar să se descarce în brațele unei persoane care îl iubește. [Read more…] about Nu ți-l dau, că nu-i al meu!
De când era în burtică, i-am spus Minucăi o poveste. Am continuat până recent cu povestea asta. O redau pe scurt aici:
„Într-o zi, o fetiță s-a întâlnit cu bunicul ei:
– Salut, bunicule! Ca faci?
– Salut, Soare mic! Uite, sunt bine! Ai văzut ce zi minunată e astăzi?
Fetita, nedumerită îl întreabă:
– Măi bunicule, nu înțeleg… și ieri mi-ai zis că e o zi minunată. Şi azi îmi zici. Păi și ieri și azi, ambele zile sunt minunate?
– Uite cum stă treaba, pui mic:
nu avem motive să credem că astăzi nu este o zi minunată. Și dacă astăzi este o zi minunată, nu avem motive să nu fim fericiți.
Fetița nu a prea înțeles ce vrea bunicul să spună, dar a crescut și a înțeles că atâta timp cât …” (și repetam ideea până adormea sau ne plictiseam una dintre noi)
Pentru că știu că gândirea ne este ghidată de niște „progrămele instalate” de noi sau de alții, de-a lungul vieții.
[Read more…] about O zi minunată???
Minuca e destul de mare ca să vorbim despre emoții. Am trecut de prima parte a lecției și anume necunoașterea și numirea principalelor emoții pe care le simțim. Acum lucrăm la capitolul cel mai greu: „ce facem cu emoțiile astea”. Când zic „lucrăm”, zic defapt că eu predau și sper ca ea să învețe. Din păcate nu zic că „eu predau și amândouă învățăm”. Mă rog, eu știu lecția. Dar lecția asta îmi amintește de un comentariu tocit în liceu, pe care îl reproduc cuvânt cu cuvânt, fără a-l ști în realitate. Sau ca pe lecția despre filtrare când eu habar n-am cum să filtez o suspensie.
Și oare ce-am facut? Am facut „sărituri stea” așa cum o sfătuiesc pe Minu când se enervează? M-am retras într-un loc liniștit? Aș fi vrut eu să mă retrag, dar era cam imposibil în situația dată. [Read more…] about Ce predic și ce fac
Mi-e rușine să recunosc, dar trecuse bine de prima jumătate de un an când am început să o savurez. Plânsul interminabil, lipsa somnului (al ei și implicit, al meu), treburile casnice cu care eram mereu în urmă, problemele cu alăptarea, toate îmi distrageau atenția de la frumusețea bebeluşei mele.
Apoi, încet am început să o văd altfel. Factorii perturbatori începeau să se risipească.
Atunci am început să-i spun că e o „Minune”. Apoi îi spuneam „Minulica”. Așa am ajuns la prescurtarea „Minu” care mi se părea atât de firească, încât doar lumea din jur m-a făcut să conștientizez că nu îi mai foloseam așa des numele adevărat. [Read more…] about M-am îndrăgostit târziu
Minuca e în perioada „de ce-urilor”. Și dacă întreabă, așteaptă răspuns. Iar după un „de ce” vine altul. Apoi un „când, cine, unde, cum”. Și se repetă șmecheria până îmi iese mie o idee de-aia fantastică de mai bine tăceam. E vârsta la care care reușește să-mi închidă gura sau să mă lase cu ea deschisă. E in stare să mă fascineze, dar și să mă exaspereze.
Am învățat să răspund cu entuziasm și cu calm. Am învățat să par calmă chiar dacă eram iritată pe dinauntru. Am învățat să răspund mecanic. Am învățat să mint. Am învățat să inventez. Am învățat să-mi pun și eu întrebări. Am învățat să o fac să-şi pună și ea întrebări la care să-şi răspundă singură. Am învățat să vorbesc prostii pe care apoi le regret.
No. Cum naiba să îi zic că poate caută mâncare? Sau că asta îi e jobul. Sau că poate caută scutece umplute pe jumatate să le puna copilului său. Sau peturi ca să le valorifice pentru a-și cumpăra alcool. [Read more…] about Mami, de ce?
Aș fi fericită să știu că ai curaj să strigi măcar în minte: „Hai, liberare!!!” Şi să ieși din armata în care viețuieşti de câteva decenii. Să fie vreo trei. În funcție de vârsta din buletin…
Pentru că nu ști când îl apucă predicile, ordinele, reproșurile și criticile.
Pentru că ai învățat de la el că orice ai face și oricât te-ai strădui ești un ratat. Și toate astea pentru simplul motiv că „nu ești copia lui fidelă”. [Read more…] about Hai, LIBERARE!!!
Nu e plăcut pentru nici un părinte sa umble cu copilul prin spitale. Durerea ce o simți pentru tratamentele aplicate copilului tău, îmbinată cu întrebările legate de gravitatea bolii se îmbină perfect ca să-ţi apese sufletul de mamă.
În ultima vreme s-a întâmplat destul de des să fiu nevoită să o duc pe Minu la analize de sânge. Fiecare experiență a fost diferită.
Câțiva dintre factorii care decideau comportamentul micuței mele au fost:
[Read more…] about Nu speriați copilul, că nu doare!
În urmă cu aproape doi ani, într-o noapte, eram la Satu Mare și făceam ture în jurul mesei din sufragerie încercând s-o adorm pe Minuca. Mă plângeam cât de greu îmi este cu ea. Atunci a fost momentul în care am auzit pentru prima dată că și tu te plimbai la fel, cu mine în brațe, în jurul aceleiași mese, în urma cu 28 de ani. Am avut un șoc. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că părinții mei au avut nopți albe din cauza mea. Timp de aproape 29 de ani, nu v-am auzit pe niciunul dintre voi să menționați aspectul acesta. Cel maI probabil, l-aş fi luat ca pe un reproș, sărind în sufletul meu sentimente precum rușine și vinovăție.
Se zice că ajungi să-ți apreciezi cu adevărat părinții după ce ai și tu proprii copii. Cred că e adevărat.
De la tine scumpă mamă, am învățat multe. Cel mai important lucru a fost iubirea mai presus de orice pentru copii. [Read more…] about La mulți ani, mami!
Cum spuneam în articolul precedent, nu ne-au ocolit greutățile în perioada alăptării. Ce am învățat din acestea? Multe. Unele destul de târziu. Totuși, nu atât de târziu ca să nu o mai putem scoate la capăt.
E normal ca sânii să fie mai sensibili la început, însă când simți durere la atașare și bebelușul e deja măricel, ar fi mai bine să vorbești cu cineva specializat.
Deobicei ragadele sunt o consecință a ataşării incorecte a copilului la sân.
Până la stabilizarea secreției, e normal să ți se pară sânii mai plini. După o perioadă însă, ai impresia că „nu mai ai lapte” din cauză că secreția de lapte se reglează. Și nu se reglează de la robinetul norocului (așa cum auzim adesea), ci urmează o lege bine pusă la punct: „legea [Read more…] about Ce am învățat alăptând-o pe Minu
De când creștea în mine, știam că vreau s-o alăptez. De ce?
Nu știam cât timp o voi alăpta și cel mai important, nu știam cum. Informații aveam, și totuși am făcut niște greșeli enorme. [Read more…] about Alăptând-o pe Minu
De când am copii sunt alta. Nu pot purta o discuție normală cu cineva, pentru că iar mă trezesc vorbind de puii mei. Iar dacă partenerul de conversație nu are copii, îi aud gândurile cum urlă: „în puii mei”.
Discuțiile mamelor se rezumă la copii. [Read more…] about Nu mă-ntrec cu nimeni
E început de an. Internetul e plin de planuri de realizat. Am și eu o mulțime. Nu le voi enumera aici.
Ce am sa scriu este felul în care am pus deoparte niște bănuți în 2015 fără a „simți” și cum aș vrea să continu în 2016. [Read more…] about Bani în plus
Când am fost întrebată, în urmă cu jumătate de an de ce nu îmi fac blog, am luat-o ca pe o glumă proastă. Cam ca și acum doi ani ideea de a mai face un copil. Și uite-mă acum și cu blog și cu bebe 2. Amândoi mici… mici de tot! (ca la farmacia iubită de bunicii cu bani)
Revin la blog, pentru că nu cred că interesează pe cineva cum l-am făcut pe bebe 2. Și mai ales cine m-a ajutat. 😉
Deci, am vrut blog. Aveam o groază de idei de împărtășit. Am stabilit numele și mi-am luat domeniu. Apoi…pauză. Pentru că m-am blocat. [Read more…] about Cum a lucrat Thecon în locul meu
Un om bun și frumos ne-a spus cândva că „nu există elevi proști, ci doar elevi leneși”. Am crezut. Și acum cred asta. Ba mai mult, acum cred că nu există nici oameni proști. Poate doar neștiutori, neatenți, obosiți sau pur și simplu rău-intenționați.
De la același om frumos mi-a rămas în minte Legea lui Ohm: „Sunt om cu tine, ești om cu mine!”
[Read more…] about Mai bine întreabă-te: „De ce sunt prost?”!
Moș Crăciun există! Iar mie anul acesta mi-a adus cel mai frumos cadou.
Îmi doream de multa vreme un telefon. Cel pe care îl am, deși îmi place, simt că „se duce”. Și cam pentru tot ce se întâmplă pe acest blog mă folosesc de el.
Cum spuneam, am primit un telefon. Și cum mai spuneam, un telefon nou mi-ar fi plăcut. Dar am primit un telefon mai special.
Nu era smartphone. Era un telefon în care am auzit printre altele un „te iubesc” în încheiere.
Unul în care simțeam emoție și chiar îl auzeam înfundat de lacrimi. Probabil nu aș fi suportat mai mult și atunci mi-am auzit puiul mic plângând. [Read more…] about Cel mai frumos cadou
Și totuși, le-am trăit atât de intens. Fericirea, uimirea, teama, revolta, dezamăgirea, durerea, neputința sunt doar câteva dintre emoțiile trăite de mine în această perioadă. [Read more…] about O lună. Prima lună.
Un bunic cu o fetiță care cred eu că avea mai mult de 4 anişori, se uita la mine. Ciudat. Mai bine zis, așa cum te uiți la o „ciudată”.
Mi-a placut de el că măcar a avut bunăvoința să îşi ducă nepoțica în parc.
Știu că sună ciudat, dar mie mi-s dragi bunicii ăştia. Ştiu că şi tati ar fi venit la Cluj şi ar fi ieşit cu Minu afară.
Sau poate că vine cu noi afară în parc dar doar să ne privească cu o lacrimă în colțul ochiului. Aşa cum a şi plecat la cer. [Read more…] about Am voie să…
deși Minu are aproape doi ani…
Poate pentru că nu a făcut febră decât o dată și atunci i-a scăzut repede.
Poate pentru că mă tem să nu nasc chiar acum și să îmi las copila în starea asta.
Poate pentru că așa sunt mamele.
Poate că și voi – restul mamelor – vă gândiți cu groază la ce ar putea păți copiii voștri.
Pentru că nu îmi doresc pentru copiii mei decât să fie sănătoși și fericiți.
[Read more…] about O fi fericită?
Pentru 2 ore cât mi-am lăsat Minulica cu soră-mea venită în vizită la noi.
E ciudat. Deja mi-e dor de ea. Sunt puțin tristă pentru că m-am tare grăbit și nu am salutat-o.
Nu sunt adepta „fugitului pe ascuns”. Dar pur și simplu se juca cu verişoarele ei, iar eu eram în întârziere.
Am noroc că trebuie doar să cobor din bloc ca să ajung în stație. Și culmea, merg doar două stați
i și sunt în centru. Ieftin și bun aș zice, mai ales luând în calcul burtica mea enormă.
La Cluj, cel puțin unde stau eu, mijloacele de transport în comun care merg spre centru vin foarte des. [Read more…] about O Doamnă în autobuz!?
Da… M-am adresat într-un mod tâmpit. Pentru că nu ești „fostă mămică”, ești doar „mămică”.
Din prima clipă… Larimile tale îmi spuneau totul. Nu era nevoie de cuvinte.
Mă doare parcă durerea ta. Simt în aer apăsarea din acest salon al durerii. Al chiuretatelor. [Read more…] about Dragă „fostă mămică”
Eu știu că mai stau puțin cu Bebicu în spital. Ea, nu.
Eu am noțiunea timpului. Ea, nu.
Eu știu că n-am părăsit-o. Ea, nu.
Eu știu ce să fac când avalanșa de emoții mă copleșește. Ea, nu.
[Read more…] about M-aș rupe-n două…
nu și pentru mine… [Read more…] about 25 noiembrie
Mă uit la ea cum doarme şi mi se aşterne liniştea în suflet.
O liniște ciudată, amestecată cu o mie de întrebări…
Oare cum se face de copila asta perfectă e a mea?
Oare când și cum a crescut ghemotocul ăsta ieșit din mine acu’ aproape doi ani?
Oare mai are resurse cu care să mă fascineze zi de zi şi arme pe care să le scoată când i se pare că viața mea e prea monotonă?
Oare poate fi ceva mai frumos pe lume decât să deschizi ochii dimineața şi două mânuțe fine să te mângâie pe față şi să auzi cum îți zice: [Read more…] about Sper ca puii mei să fie frați
Defapt… e prea mult spus. Pentru că nu mă ajutau, nu mă încurcau. Existau, dar nu le citeam… Preferam cărțile…
Credeam că o voi alăpta, ea va dormi, iar eu îmi voi vedea în continuare de treburile mele. Aveam dreptate: am alăptat-o (numai noi știm cât ne-am chinuit), a dormit (chiar dacă doar o oră pe noapte, a dormit!) și mi-am văzut în continuare de treburile mele (alăptat, legănat, enervat, disperat, nespălat, nemâncat, nedomit etc . etc.). [Read more…] about Ce m-o apucat să scriu?
în fața ușii de la casă. Pentru că mi-am adunat toată puterea să umblu cu Minu pe la doctori și pentru că, înainte să coborâm din autobuz, a adormit. Speram să trec pe la farmacie să îi pot lua medicamentele prescrise, dar nu mai eram în stare. Și am reușit să o duc în brațe, așa bolnăvioară cum era. Și dormind ca un înger.
Am reușit să o dau cu capul de ușa de la lift, probabil gândindu-mă la
doamna femeia care a ieșit din scară când dădeam să intru (femeie care a remarcat „ce frumos doarme” Minu meu). Așa fascinată era femeia cum dormea Minu meu, încât nu s-a gândit să ne țină ușa să nu se închidă…
Am reușit să scot cheile și să deschid ușa. În lift m-au invadat lacrimile. M-a ajuat un vecin, deschizându-mi ușa de la palier. Doar că, în momentul în care am încercat să introduc cheia în ușa noastră, am scăpat cheile pe jos.
Nu pentru că am vrut, ci pur și simplu nu mă puteam ridica. [Read more…] about Lacrimi pe preşul din fața uşii
Unii merg la biserică.
Unii știu doar că e sărbătoare.
Unii își sărbătoresc ziua onomastică.
Unii fac petreceri în toată regula.
Cam toate familiile de români cred ca au un Mihai/ Mihaela/ Gabriel/ Gabriela în casă sau în suflet.
Urările au împânzit Facebook-ul, așa cum se împânzesc de lacrimi și ochii unora dintre noi care avem un Mihai/ Mihaela/ Gabriel/ Gabriela doar în suflet. [Read more…] about La mulți ani, înger din Cer!
Da, alegerea unui nume de blog e o provocare. Puteam să îi zic într-un fel mai inspirat.
Dar a fost exact ca şi când am ales numele fetiței mele: după o mulțime de liste cu nume care mai de care mai „telenoveliceşti” am ajuns la concluzia că nu există nume suficient de frumos pentru copilul meu. Şi, pentru o vreme, am abandonat căutarea. Până când mi s-a aprins un beculeț. Nu tu liste, nu tu sfaturi. E ceva ce simți. Aşa a fost şi acum. Pe listă erau nume frumoase şi captivante, dar mie mi s-a pus pata: E-MINU.
Nu… nu e-mail, nu… nu e-on ci e-minu. [Read more…] about De ce E-MINU?
