Vrea în Manduca! Super! Și Bebe???

Să mergi afară cu doi copii e o adevărată provocare. Păpat 1, păpat 2, schimbat1, schimbat 2, c…at 1 sau 2, spălat 1 sau 2, schimbat, jucat 2, vomat 1, schimbat 1…. Gata. Adică, gata ruptă mama. No, bun. Deobicei îl pun pe Bebe în cărucior, din mai multe motive:

• Bebe stă în cărucior. Ba mai mult, adoarme acolo;
• de când o am pe Minu mi-am dorit să împing căruciorul așa cum vedeam că fac alte mămici. Nu am putut. Minu l-a urât. Să ies afară cu ea era frustrant până când am descoperit sistemele de purtare;
• pot să o pun pe Minu pe leagăn, să fugim, să ne jucăm fără să țin un cap de bebeluș când mă aplec;
• și hai să recunosc, din punct de vedere fizic, e mai ușor.

No, dar se întâmplă să nu îl pot duce cu căruciorul. Așa cum s-a întâmplat când am fost plecată la Satu Mare. Adică, nu știu cum fac alte mămici, însă pe mine nu mă tin puterile să car pe scari ditamai caruciorul, un bebeluș mic-mare și să urc cu pas de pitic,  așteptând-o pe Minu.

Deci, Bebe a ieșit în Marsupi. Minu pe jos. Doar că, într-o zi, în timp ce-mi puneam Marsupi începe Minu:

– Meg fală Manduca!

Așa deci, vroia în Manduca. Super. Îmi venea să-i zic:

– Nu. Tu ești mare, vii pe jos! Bebe e mic, vine în Marsupi!

Aparent, o replică bună. Calmă. Doar că o astfel de abordare, îi apasă butonul de tantrum Minucăi. O cunosc.  Știam că nu o să ajung niciunde cu replica asta.  Copiilor le e greu să se pună în pielea altuia. O astfel de atitudine suna în mintea lor astfel:

„- Dorințele mele nu sunt importante pentru mama.

– Tot timpul Bebe e pus pe primul loc.

– Până să apară Bebe, eu eram bebelușul. El mi-a furat statutul.

– I-o întorc lui Bebe!

– Mami îl iubește mai mult pe Bebe! „

Puteam să îi zic autoritar: „Nu. Am spus că vii pe jos. Nu avem ce discuta! Dacă nu vii pe jos, rămâi acasă!”

Deobicei primele gânduri care ne trec prin minte când ne enervăm, sunt cele care ar fii bine să nu le zicem. Sau să le zicem în gând. Deobicei, vorbele acestea sunt cele care rănesc.

Am inspirat. Am expirat. Puteam să îl pun pe Bebe în față în Marsupi și pe Minu în Manduca în spate. Dar nu sunt mama super eroină care le poate pe toate. Adica aș fi putut. Dar după câteva ore de cărat jumătate din câte kilograme am eu, îmi mai lua o săptămână să îmi revin. Și uite cum am dres-o:

VALIDARE:

– Vrei să vii afară cu Manduca?

– Da!

PAUZA ÎN CARE AM REPETAT IDEEA CA SĂ ÎMI VINĂ INSPIRAȚIA:

– Aha. Am înțeles. Vrei sa-mi pun Manduca.

– Da.

IDEEA:

Dau jos Marsupi. Pun Manduca.

– Hai sus!

Minu vine sus.Bebe  pe pat.

– No, bine! Hai să mergem! spun eu.

….

– Haide Bebe! Nu vii? Nu ști să umbli?

-….

– Zice că nu știe. Vai, ce sa fac? Nu am cum să îl las acasă. Of, Bebe… Ce să fac cu tine?

ȘI RĂSPUNSUL EI:

– Pune Bebe Manduca!

– Pai, nu am cum să-l pun, că nu are loc!

– Dau io jos.

S-a dat jos. L-am pus pe Bebe. Minu a venit fericită pe jos.

EXPLICAȚII. AM VORBIT DESPRE MINE:

– Mi-ar fi plăcut să pot să te duc și pe tine în Manduca. Dar sunt doar una și îmi era imposibil. Mă bucur că ai ales o variantă care să faca posibilă ieșirea noastră afară!

Concluzii:

• Dacă alegeam varianta „faci cum spun eu”,  dura poate mai puțin,  dar pe lângă că ieșeam pe ușă ea supărată, eu nervoasă,  ei i se întipăreau în minte ideile notate mai sus.
• M-am amintit de regula: conectare înainte de corectare.
• Dacă alegeam prima variantă, ne deconectam de tot, ea nu înțelegea de ce ea vine pe jos și Bebe nu.
• Dacă reușeam să o conving să facă cum zic eu, prin impunere, amenințări, pedepse, probabil ea ceda de teamă,  din obligație, motivația ei fiind una extrinsecă deși ceea ce vroiam eu să „predau” era empatia.
• Copiii sunt unici. Ideea prezentată ar putea să nu funcționeze la fiecare copil. Nici măcar la Minu de două ori. Dar ideile de bază: conectare înainte de corectare, validarea trăirilor și a emoțiilor, sădirea motivației intrinsece și a empatiei  etc. funcționează!
• Cartea aceasta m-a ajutat foarte mult sa comunic cu Minu.

Și am trăit fericiți până la următorul tantrum! 😉

Sursa foto