Ce m-o apucat să scriu?

Eram împotriva blogurilor

Defapt… e prea mult spus. Pentru că nu mă ajutau, nu mă încurcau. Existau, dar nu le citeam… Preferam cărțile…

Înainte să se nască Minu, credeam că totul va fi lapte și miere

Credeam că o voi alăpta, ea va dormi, iar eu îmi voi vedea în continuare de treburile mele. Aveam dreptate: am alăptat-o (numai noi știm cât ne-am chinuit), a dormit (chiar dacă doar o oră pe noapte, a dormit!) și mi-am văzut în continuare de treburile mele (alăptat, legănat, enervat, disperat, nespălat, nemâncat, nedomit etc . etc.).

Nu am citit în nici o carte că asta urma să devină viața mea

În shimb, recent am descoperit alte mămici care își descriau la fel viața alături de copii.

Atunci am înțeles că nu am luat-o pe arătură și că am un copil perfect normal…

Mai apoi am înțeles cât de important e felul în care ne creștem copiii. Înainte aveam o goază de teorii despre ceea ce înseamnă educația copiilor. Eram adepta armatei, până când am învățat că nu duce nicăieri această abordare.

Și totuși, ce m-o apucat să scriu?

Ei bine, m-am prins că îmi face bine. Am încercat zadarnic să țin un jurnal. Nu are același farmec. Sau nu pentru mine.

Am descoperit că există metode mai bune de a-ți educa copiii decât „metoda Armata”. Și nu aș vrea să țin pentru mine aceste „metode”. E păcat să tăcem, în timp ce „Comandanții” vremurilor trecute strigă în gura mare cum ar trebui să ne creștem copiii. Pentru că nu cred că e normal să pasăm generațiilor viitoare responsabilitatea de a schimba ceva în lume, atâta vreme cât și noi putem acționa. Eu nu am făcut copii ca sa văd in lume schimbarea pe care o dorim cu toții. Sunt convinsă că eu trebuie să fac ceva ca să văd schimbare.

Pe lângă asta, știu că acolo, undeva există măcar o mămică speriată, așa cum eram și eu. Una căreia în momentele de disperare i se pare că „a greșit spectacolul” sau că „parcă nu asta își dorea”. Una de-asta ca mine, care nu are cu cine să își lase copilul până dă o fugă în beci să aducă o sticlă de bulion. Una care nu mai are timp să se simtă iubită. Una care are prea multe pe suflet.

Fac parte din generația căreia i s-a predat mult prea bine lecția „Ascultă și taci”.  Aia din capitolul „Stai în banca ta, că stai bine”.

Ei bine, acum mă ridic în „două grisine” și spun ferm: „Vreau să răspund! Nu mă interesează nota, eu mă simt pregatită să răspund!”

---

Sursa foto

Share 😉